colectiv, ca în ban. morțărie şi mormințărie 'cimitir' locul unde sânt 'morții' sau ban. 'morminții'; ban. boiamă mulțime de 'boi'; arom. minuțal'e 'mărunțişuri'. In dacoromânește există uneori chiar şì posibilitatea de a formà un plural pleonastic de la diminutive, astfel că nu numai sufixul, ci şì radicalul primeşte dezinența pluralului : bou : bouşor, plur. boișori; cal: căluşor, plur. căișori; cal : căluț, plur. căiuți, alături de mai desul căluți, ied : iedişor, plur. iezișori, alături de iedişori și de singularul iezișor 1. Aceste cazuri sânt însă atât de puține și de puțin obicinuite în graiul celor mai mulți Români, încât cu greu ar puteà pleca de la ele o analogie cu urmări mari în limbă. Doar cuvinte întrebuințate mai des la plural, ca dinţişori se vor explicà astfel; de la ele s'a putut forma apoi șì singularul analogic un dințișor, în loc de dint-işor, ca încet-işor. Nu cred însă că putem merge prea departe în privința aceasta și să explicăm bunăoară șì pe băiețandru, băiețaș, băiețoiu, în loc de băietandru, băietaş, băietoiu, dintr'un plural băiețandri, băiețași, băiețoi. Mi se pare mai degrabă că tulpina băiețîn loc de băiet- a fost despărțită greşit din derivatul băiețel, unde t > ț este regulat, care are același sens ca băiețaș și înțelesul opus al lui băiețoiu. Analogia joacă în derivațiune un rol tot atât de important ca în morfologie; ea este chiar principiul pe care se întemeiază vitalitatea elementelor derivative (prefixe, sufixe, etc.). Cazurile de orientare şi contaminare de la alte cuvinte apropiate ca formă sau înțeles sânt foarte numeroase, iar această orientare de multe ori se poate bazà pe o analiză greșită. Voiu da aici numai câteva exemple, destul de elocvente, din limba română alb-ineț și alb-iniu, albus, s'au orientat după gălbin-eț și gălbin-iu, precum, invers gălb-iu și gălb-uriu, galbinus, s'au orientat după alb-iu și albur-iu, alborem; asignatar s'a luat după semnat-ar, mandat-ar; borteli a face o bortă cu 'sfredelul' are sufixul de la sfredel-ì; but-elnic s'a orientat după sinonimul său spiț-elnic; cafeniu s'a luat după aproape sinonimul său castan-iu, cfr. vişin-iu; duh-oare e cu totul neregulat, căci un sufix -oare denominal nu există în românește, și se explică prin sinonimul său put-oare; făt-ătoiu s'a orientat după bărbăt-oiu; fiică e format după maică; numele lunii Flor-er s'a luat după Prier, care-l precedă; gâlci-uros s'a născut din gâlci + ghindur-os; gheb-oșat s'a putut orientà după sinonimul cocos-at; guraliv s'a născut prin introducerea românescului gură, cfr. a face 'gură', în împrumutul bulgăresc govorliv; dacă alături de îmbucățesc (< bucată) avem îmbucăt-ățesc, cauza e analogia unor verbe ca îmbunătăț-esc; îmbrăț-işa s'a luat după înfățiș-a; sărcin-er, dial. sărcin-er,în loc de *sarcinar, datorește sufixul său lui cui-er, <cuń-er, cu -ar > -er regulat; stat-ornic s'a orientat după dator-nic, etc. Dacă cuvinte înrudite ca formă şi sens pot da naștere la formațiuni atât de 1 După modelul acestora se vor fi orientat plurale ca piepțini, Davidescu, Conservator & Comp. 54 de la pieptine, iar la Aromâni, alături de k'apṭań, șì k’ețiri ‘pietre' de la k’atră. TOMO III. 18 neregulate ca cele arătate în exemplele citate, nu ne vom sfii să considerăm tot ca datorite analogiei formații ca băieț-aş, modelat după băieț-el. Intr'un caz ca frăț-eşte, în loc de *frăt-eşte, care poate fi definit prin ca 'frații' sau cu 'frăție', ț de la sfârșitul tulpinei se poate datorì sau pluralului frați sau derivatului frăţie. Cred că orientarea s'a făcut după sinonime cu consonanta aficiată în mod organic în cazuri ca cuvios: cuvioș-enie după cuvioș-ie; duios: duioş-enie după duioş-ie; șiret : șireț-enie, alături de regulatul șiret-enie, după șireț-ie; hâd : hâz-enie după hâz-ime; arom. hut 'nebun': hut-ame ‘nebunie' după huț-îl'e 'nebunie'; verde - verz-uiu după verz-iu. Dacă în toate aceste cazuri şì formele pluralului prezintă aceleași consonante schimbate, cuvioși, duioşi, şireți, hâzi, hut, verzi, aceasta nu mai e cazul bunăoară la grămadă, plur. grămezi : grămăj-uie, grămăj-eà după grămăj-oară; împuțit, plur. împuțiți împuțic-enie după împuțiciune; obraz, plur. obraze [mai rar obraji]: obrăj-el, după obrăj-or. Tot astfel dacă de la numirile de localități Apold, Marpod avem derivatele Apolz[e]an, Marpoz[e]an în loc de Apoldean, Marpodean [ca Abrud-ean, Năsăud-ean] e evident că nu putem plecà de la forma pluralului, inexistent la nume proprii, ci schimbarea lui d în ≈ se explică printr'o analogie oarecare. De aceea, dacă avem diminutivul cetățuie şi substantivul cetățean, nu le vom explicà de la pluralul cetăți, ci vom presupune că odinioară a existat șì la noi diminutivul cetățeà, corespunzând ital. cittadella, după care s'a orientat cetățuie și mai târziu șì cetățean. In adevăr Cetățeà ca nume al unui pisc de munte, de pârău şi de podiș s'a păstrat în toponimia noastră. (Cf. Marele Dicționar geografic, s. v.) Mai mult decât atâta. Judecând după exemple ca băd-ică, fet-ică, rot-ică, tăt-ică, etc., i din sufixul -ică nu aficiază dentalele precedente. Dacă avem totuși cazuri ca bucăț-ică, nepoț-ică, etc., acestea de sigur nu datoresc pe ț pluralului (care e bucate, nepoate), ci analogiei cu bucăț-eà, nepot-eà, pe care le-au substituit în singular, în plural păstrăndu-se încă vechea formă bucățele, nepoțele. (Cf. lucrarea mea Die rumänischen Diminutivsuffixe, § 63.) Dacă avem alàturi de ferbint-eală, întrebuinţat în Moldova și Bucovina, varianta literară ferbințeală, şi derivate ca flămânz-are 'moalele foalelui între coaste și șold', nu avem să plecăm de la pluralele masculine fierbinți și flămânzi, nemotivate prin nimic, ci explicarea e alta. Sufixul -eală derivă la origine abstracte verbale, iar derivatul are t sau ţ, după cum tulpina verbală se termină în † sau ț: obrint-i: obrint-eală; smint-i : smint-eală; socot-i : socot-eală; ameț-i : amețeală; ascuț-i: ascuț-eală; inț-i: iuțeală; vinet-i: vinet-eală, etc. Printr'o falsa interpretare, derivate ca cele două din urmă au fost considerate ca abstracte adiectivale, fiind raportate la iute şi vânăt. Astfel s'a putut naşte şì de la fierbinte derivatul ferbinteală sau ferbințeală, cu prefacerea lui t în ț după analogia iute : iuțeală, vânăt : vinețeală. Cât despre flămânzare, acesta a fost raportat sau la verbul flămânzì, sau s'a orientat după derivate de felul lui cres-are, pierz-are, prins-are, al căroz z se repetă în toate derivatele verbe lor iotacizate, precum am arătat în Zur Rekonstruktion des Urrumänischen, p. 24. In sfârșit rămân de explicat derivatele de felul lui flăcău, plur. flăcăi : flăcăiaş, flăcăiandru, alături de flăcănaș, flăcăuandru; pârău, plur. pâraie : pârăiaș, alături de pârăuaș; cetlău, plur. cetlaie : cetlăiaș. Nici aceste cazuri nu cred că trebue privite ca derivând de la forma pluralului. La substantivele şi adjectivele terminate în diftong, simțul limbii n'are o siguranță absolută pentru forma tulpinei. Avem cazuri în care tulpina se termină cu vocala accentuată a diftongului: rachiu, tulpina rachi-, derivat rachi-aş; pârău, tulpina pâră-, derivat Pâră-ianu; dar avem șì cazuri în care diftongul întreg -une-ori contras - aparține tulpinei : rachiu-aş; pârău-aș, Pârău-anu; Tăzlăuanu; Băcău-anu; flăcău-andru, flăcău-aș sau flăco-an ◄ flăcău-an, întocmai ca Buzo-ian< Buzău; în Bănat, unde se zice zină, avem derivatul ziu-aș. Prin coexistenţa unor derivate ca Pârăuanu și Pârăianu, s'a născut simțul că, în derivate, -ău poate varia cu -ăi la sfârșitul tulpinei. Astfel se explică pe de o parte forme ca fiăcăiaș, flăcăiandru, pârăiaș, cetlăiaș (alături de flăcăuaș, flăcăuandru, pârăuaș), pe de altă parte bălă[u]or, în loc de mai uzitatul bălăior, și bălăuc din bălaiu; mălă[u]oiu din mălaiu. Aceste exemple din urmă pot da explicarea şì enigmaticului -ăuş, în loc de -uș, în bătăuș, cărăuș, jucăuş. Am puteà presupume că de la jucà s'a derivat un *jucău, ca mâncà : mâncău, de la care a fost derivat jucăuş; vom admite însă mai de grabă că de la bătaie s'a derivat bătăuș, în loc de *bătăiuș, cfr. bătăiaș, ca bălăuc, în loc de *bălăiuc, de la bălaiu, și că după bătăuș, raportat la bate, s'a orientat cără cărăuş, jucà: jucăuş. Din cele expuse rezultă că legarea sufixului de forma pluralică a radicalului trebue admisă numai în cazuri când înțelesul derivatului cuprinde în sine ideea pluralității. In cele mai multe cazuri radicalul prezintă numai la aparență forma pluralului; de fapt avem a face cu analogia altor forme, în care schimbările la sfârşitul tulpinei sânt regulate. Recunoașterea acestui adevăr este folositoare șì din punct de vedere metodic, căci ea ne va silì ca, în faţa unor neregularități de felul celor arătate, să nu ne mulțumim (cum face bună oară G. Pascu, în cartea sa Sufixele româneşti) cu receta stereotipă 'derivat din plural', ci să cercetăm fiecare caz în parte. Un exemplu va arătà cât de indicată este o astfel de cercetare mai amănunțită. In româneşte există un sufix -iță, de origine slavă. Cum i slav nu aficiază dentalele precedente, ca i latin, derivatele cu acest sufix prezintă pe d, t, s la sfârşitul tulpinei: băd-iță, bet-iță, cod-iță, fet-iță, lăd-iță, port-iță, etc. Găsind, alături de aceste exemple, numele de plantă grăş-iță, recte grașiță, Pascu crede că neregularitatea se poate explicà ușor, admițând că el derivă de la pluralul grași. Dar de ce tocmai la această plantă (căreia în mai zice şì 'iarbă-grasă') derivația să se fi făcut de la pluralul formei masculine? De altfel, în privința aceasta Pascu s'a luat după Candrea şi Densusianu, care în Dicționarul lor etimologic, no 479, așază pe grașiță între derivatele lui gras. De fapt cuvântul românesc trebue comparat cu sârbescul grašica, diminutiv din grah. Dar Pascu mai dă șì alte două exemple, pe rămăș-iță ‘rest' și pe arş-iță 'căldură mare', pe care le derivă de asemenea din pluralele masculine rămași și arși, de la rămas şi ars, fără să-l neliniştească sensul cu totul diferit: 'produsul primitivului' de al celorlalte derivate în -iță. Precum am arătat în Lateinisches Ti und Ki im Kumänischen, Italienischen und Sardischen, p. 138, în aceste două cuvinte 'singurele în care -iță nu derivă diminutive şi aficiază dentala precedentă', sufixul nu e slavul -ica, ci latinul -icia, care se alipeà tocmai de participii trecute, deci arsicia (calor) remansicia, ca advent-icius, fact-icius, *bibit-icius (rom. bețiț), etc. SEXTIL PUSCARIU. Universidad de Cluj. Rumania. LA PERSISTENCIA DE LOS NOMBRES GEOGRÁFICOS A TRAVÉS DEL TIEMPO Nada hay tan fugaz como la palabra y nada tan resistente a la acción destructora del tiempo y de los hombres como la materia, sobre todo cuando la materia está constituída por obras gigantescas de edificación y de defensa; por monumentos grandiosos, como puentes y templos, o tan extensos como ciudades. Y, sin embargo, yacen ocultas y enterradas poblaciones y edificios sin que quede más que su recuerdo, y persisten, en cambio, en la memoria de los aldeanos voces de lugares cuya significación ignoran, pero que pronuncian seguramente, al cabo de los siglos, del mismo modo que los que las dieron a los montes, pueblos, ríos y ciudades sin que las razas que sucesivamente han dominado el territorio hayan desfigurado por completo sus nombres. Es más: cuando un nuevo pueblo, por no adaptarse bien los nombres existentes a los sonidos propios de su idioma, los transforman, no logra, generalmente, que la variación se consolide, y así, en cuanto otro pueblo le sustituye, revive el nombre antiguo, purificándose su vocalización y aun su estructura, según puede observarse en multitud de casos, pues tiene tal vitalidad y fuerza el nombre primitivo que si de momento se doblega ante la presión extraña, lucha después con ella, logrando volver a la primera. Aparte de esto, otras localidades lo conservan casi inalterable, dando a conocer al filólogo el idioma en que primeramente se pronunció, sirviendo esto para obtener consecuencias y aclaraciones de verdadera importancia en el orden histórico y en el geográfico, lo mismo que en el lingüístico. Por esto creo muy conveniente el estudio de la toponomia, bien que desviándolo de las exageraciones en que tanto se ha incurrido en el pasado siglo identificando ligeramente localidades antiguas con lugares modernos. Hay quien, extremando el valor de los homónimos, pretende modernamente identificaciones sólo por la analogía externa de dos palabras aplicadas a dos localidades existentes: una en el SO. de España, y otra en el NO. de Francia, cuando a estos últimos parajes prueban los testimonios concordes de los historiadores que ningún viajero de la antigüedad había llegado en el siglo VI antes de Jesucristo, fecha a que quieren retrotraer |